„Dâmbovița, apă dulce” (1)

„Dâmbovița, apă dulce” (1)

(Dâmbovița trecând prin București, fotografie de L. Angerer, 1856 – sursa foto)

 

O hartă de pe la jumătatea secolului al XIII-lea și/sau începutul secolului al XV-lea (perioadă aproximativă, justificată de faptul că Bucureștiul nu era nici pe departe ceea ce avea să devină) ne arată un râu Dâmbovița imposibil de recunoscut. Începând din acest punct vom încerca să reconstituim, în câteva articole, cum a evoluat de-a lungul timpului acest curs de apă și cum a influențat efectiv atât dezvoltarea, cât și geografia Capitalei.

 

Să aruncăm o privire cam de pe unde se afla odinioară Podul Mihai Vodă (demolat odată cu sistematizarea Dâmboviței din anii ’80), adică în imediata apropiere a actualului Pod Izvor. Dâmbovița  avea o întretăiere cu un canal (Tabaci) care făcea legătura cu Lacul Dura Neguțătorul (unde azi este Grădina Cișmigiu), apoi, făcând o buclă în dreptul Sărindarului (aproximativ pe locul unde azi este Cercul Militar Național), se ducea de-a dreptul către Podul Calicilor (unde avea să fie Podul Rahova, în dreptul actualului Palat de Justiție). Acolo, cursul de apă formase un ostrov (o insuliță acoperită cu vegetație, stuf, sălcii) chiar în dreptul a ceea ce acum știm că este Curtea Veche.

 

(Puntea către Dealu Spirii, desen de Auguste Raffet, 1837 – sursa foto)

 

În acel loc se vărsa un afluent al Dâmboviței, Bucureștioara (dispărut azi), izvorât din Balta Icoanei (unde azi se află Grădina Icoanei). Bucureștioara forma, cam la jumătatea distanței dintre Balta Icoanei și ostrovul de la Curtea Veche, Lacul Cucului, pe lângă care se organiza un tîrg renumit în acele vremuri, Târgul Cucului. Pe urmă, Dâmbovița, cu același curs sinuos și imprevizibil, traversa mai multe mahalale, cum ar fi Dobroteasa sau Udricani. Privind același curs de apă pe o hartă care ne înfățișează Bucureștii dintre 1400-1550, observăm o aglomerare a mahalalelor, îndeosebi în jurul Curții Domnești.

 

(Dâmbovița la Podul Radu Vodă, fotografie din 1874 – sursa)

 

Erau în formare mahalalele Tabacii, Postăvari, Târnovului, Calicii, Țigănia, Scaunele de Carne, Colțea, Săpunari, Scaunele de Pește, Stelea, Radu Vodă etc. Pe lângă toate aceste adevărate cartiere ale orașului (de fapt etimologia cuvântului „mahala” chiar asta ne transmite) existau localități denumite „vetre de sat”, care ulterior au fost absorbite de București: Mihai Vodă, Dealul Spirii, Dealul Filaret, Sf. Vineri, Sîrbi, Dobroteasa, Dudești-Cioplea etc. Toate depindeau, într-un fel sau altul, de Dâmbovița și de cursurile de apă adiacente (să spunem, de exemplu, că râul forma un alt ostrov, mult mai mare, în vecinătatea Mănăstirii Radu Vodă, pe acel loc fiind la vremea respectivă Ciutăria Domnească).

 

(Podul Mihai Vodă, 1941 – sursa foto)

 

La 1750 cursul Dâmboviței, al Bucureștioarei, canalele dintre Dâmbovița, pe de o parte, și Lacul Dura Neguțătorul (Cișmigiu), Eleșteul Șerban Vodă Filaret (curs de apă numit Gârlița, care se scurgea din bucla făcută de râu la ostrovul de la Radu Vodă), Lacul Cucului sau Balta Icoanei, ei bine, toate aceste cursuri de apă își păstraseră practic aceeași formă, nefiind deviate de la cursurile lor naturale. Geografia așezărilor din jurul lor însă s-a transformat dramatic în aceste cinci secole care s-au scurs de la 1250 până la 1750.

 

(Pod peste Dâmbovița, acuarelă de Amedeo Preziosi, 1866 – sursa foto)

 

Numai dacă enumerăm câteva mahalale adunate ciorchine de-a lungul Dâmboviței și de-a lungul Bucureștioarei ne putem da seama în ce fel cursurile vechi de apă ale Bucureștilor au schimbat și îmbogățit viața oamenilor: Izvor, Gorganii, Mihai Vodă, Dudescu, Postăvari, Popa Sterpu (apoi Brezoianu), Stejar, Sărindar, Kretzulescu, Popa Darvaș, Biserica dintr-o zi, Sf. Sava, Enei, Boteanu, Colțea (pe Bucureștioara), Săpunari, Măcelari, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Gheorghe Vechi, Stelea, Udricani, Sf. Ion Nou, Popescu-Jicnița, Sîrbi, Dobroteasa, Slobozia Domnească, Antim, Cărămidarii de Jos, Broșteni-Tabaci etc. Multe dintre aceste denumiri au rezonanțe și în ziua de azi.

 

(Casa Istrate-Kretzulescu și Podul lui Haidim, foto L. Angerer, 1856 – sursa foto)

 

Și, nota bene, ostrovul de lângă Curtea Domnească a devenit Sf. Nicolae din Prund. Ca să vă dăm o localizare și mai exactă, acesta se afla cam în perimetrul de azi de la Piața Unirii. Într-un episod viitor o să vă arătăm cum a fost transformată Dâmbovița către sfârșitul secolului al XIX-lea în ceea ce este numită prima sistematizare a râului care traversează Bucureștiul, o sistematizare din care a rezultat, în linii mari, cursul acestei ape din ziua de azi.   

 

Sursa de documentare: „Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență”, de Adrian Majuru, Editura Compania, 2003.

 

Cosmin Dragomir, gastroart.ro

 

 

Share: