„Dâmbovița, apă dulce” (2)

„Dâmbovița, apă dulce” (2)

 

Este lucru bineștiut în ziua de azi că principalul curs de apă al Bucureștiului, Dâmbovița, nu a arătat întotdeauna așa. Pe vremuri, râul era plin de sinuozități și forma, din loc în loc, ostroave,  cum era bunăoară cel de lângă Curtea Domnească, mai cunoscut după denumirea Sf. Nicolae din Prund. În lipsa unei sistematizări și lăsată în voia hazardului, Dâmbovița a constituit multă vreme un pericol pentru locuitorii Bucureștilor. De aceea, în 1880, Primăria orașului a decis începerea lucrărilor de canalizare a albiei râului și rectificare a cursului de-a lungul întregului București.

 

Anul 1880 a fost unul crucial pentru ceea ce am putea numi civilizarea Bucureștiului. Dâmbovița, un râu capricios, care provocase destule neplăceri locuitorilor, trebuia „îmblânzită” prin lucrări specifice menite să-i dea o nouă față, un curs mai puțin sinuos și, nu în ultimul rând, să o transforme într-o apă mult mai curată. Era un plan foarte ambițios pentru acele vremuri, care făcea parte și din nevoia de a înfrumuseța un oraș care, ușor-ușor, devenea unul european în adevăratul sens al cuvântului. Planurile lucrărilor de canalizare și de rectificare a cursului Dâmboviței au fost întocmite de arhitectul român Grigore Cerkez. Executant al proiectului a fost desemnat antreprenorul francez A. Boisguerin, acesta prezentând oferta cea mai avantajoasă în cadrul licitației organizate de Primăria Bucureștilor.

 

 

Startul lucrărilor a avut loc pe 21 noiembrie 1880 în prezența domnitorului, a oficialităților și a unei bune părți a locuitorilor orașului. Iată o parte din consemnările făcute de Constantin Bacalbașa la acea vreme: „Solemnitatea s-a săvârșit într-un pavilion înălțat pe axa proiectată a Dâmboviței, aproape de podul de fier de pe calea Văcărești, lângă fântâna apelor zise «apele de la Văcărești».” Este de amintit faptul că la acea vreme primarul Bucureștiului era D. Cariadgi, ajutoarele lui fiind Grigore Serrurie, dr. Sergiu și N. Manolescu. „Direcția lucrărilor a fost încredințată profesorului N. Culuman și lui Barkli-Ziegler, inginerului-șef C. Simțion, inginerului D. Matak (nepotul primarului Cariadgi), iar antrepriza lui A. Boisguerin”, ne spune George Potra în volumul „Din Bucureștii de ieri”.

 

 

Din punct de vedere strict statistic, trebuie adăugat faptul că la executarea lucrărilor au participat mai multe firme românești și străine, fiind angajați pentru asta zeci de mii de lucrători. În perioada 1880-1883 Bucureștiul a fost, pe o întindere de șapte kilometri, un adevărat șantier. Dâmbovița a fost transformată văzând cu ochii dintr-un râu care „curgea pe unde voia”, într-un curs de apă cu o „matcă adâncă din care apa nu mai putea să iasă pentru a inunda mahalalele vecine”. De o parte și de alta a râului au fost făcute două taluzuri pe care, pentru stabilizarea pământului, s-au plantat copaci. Vechile poduri au fost înlocuite cu 12 poduri moderne, dintre care 5 de fier și 7 de piatră.

 

 

Unul dintre beneficiile majore ale sistematizării râului Dâmbovița a fost instalarea, în timpul lucrărilor, a peste 100 de kilometri de tuburi pentru alimentarea cu apă a bucureștenilor. S-au introdus, de asemenea, în cadrul proiectului de realizare a canalizărilor aferente, tubulaturi pentru „scurgerea necurățeniilor și a apelor murdare”. În ceea ce privește apa de băut, inițial, prin conductele instalate s-a asigurat un debit de 46.000 metri cubi de apă zilnic necesari celor 200.000 de locuitori ai Capitalei. Planul întregii rețele prevedea însă aducerea a 180.000 metri cubi de apă pe zi, având în vedere faptul că estimările prevedeau creșterea în timp a populației până la aproximativ 750.000 de locuitori.

 

Cosmin Dragomir

 

Surse: George Potra, Din Bucureștii de ieri, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990

 

Surse foto:

https://bercenidepoveste.ro/povestile-dambovitei/

http://danmanusaride.ro/2017/09/08/istoria-lichida-dambovita/

https://bercenidepoveste.ro/povestile-dambovitei/

http://danmanusaride.ro/2017/09/08/istoria-lichida-dambovita/

Share: