Un pas spre progres: „canalizarea cu apă” a Bucureștilor (3)

Un pas spre progres: „canalizarea cu apă” a Bucureștilor (3)

Imaginați-vă că sunteți undeva în Bucureștii sfârșitului de secol XVII și începutul secolului al XIX-lea și aveți nevoi, ca orice om, de apă. Ei bine, la o distanță de doar două secole în urmă, acest serviciu care în zilele noastre pare banal (deși nu este) pe atunci era unul aproape imposibil. Cu toate astea, oamenii trebuiau să se descurce într-un fel sau altul, iar cei care se aflau la cârma statului au început să miște lucrurile în acest sens.

 

Mihai Șuțu, domn al Țării Românești pe la sfârșitul tulbure al secolului al XVIII-lea, a dat o „carte” în 3 noiembrie 1784 prin care a poruncit să se continue „lucrările de apă” începute de Ipsilanti. Cel care avea să-i urmeze la tron, în 1786, domnitorul Nicolae Mavrogheni, este cel care a creat primul serviciu al apelor, care se numea „Casa Cișmelelor”. Vornicia căuta pe atunci un inginer care să aducă apă în București, l-a găsit, dar acesta nu s-a achitat de sarcină. Povestea „apei Bucureștilor” continuă cu un nou episod, consumat de data asta pe vremea lui Vodă Caragea, căruia marele vornic al „obștirilor” i-l recomandă pe 11 aprilie 1814 pe un inginer neamț pe nume Ernest Meyer. Acesta a fost însărcinat tot cu aducerea apelor în București, precum și cu „facerea podurilor”, cel mai probabil peste Dâmbovița. Din nefericire, nici acesta n-a făcut mai nimic.

 

dambovita povestile apei

 

Abia în 1848 a fost instalată o mică uzină la „vadul sacagiilor”, care era plasată „de vale de hotelul de France” (fostul redenumit Hotel Victoria de pe Calea Victoriei – de lângă Magazinul Victorie - distrus la cutremurul din 4 martie 1977). Așa cum ne spune colonelul Popescu-Lumină, „Dâmbovița trecea prin dosul hotelului, iar apa se scotea direct din gârlă la vechiul pod de fier” (fostul pod Mihai Vodă, dispărut după sistematizarea Dâmboviței din anii ’80). Această uzină alimenta Calea Victoriei, Strada Franceză și încă câteva case. În ciuda acestui artificiu - și considerând că sacagiii erau cei care, prin munca lor istovitoare, aduceau practic apa în casele bucureștenilor – alimentarea cu apă potabilă a Bucureștilor era o chestiune urgentă.

 

 

Oricât ar părea de neverosimil, administrația Bucureștilor a angajat abia în 1884 un inginer elvețian, Burkli Ziegler, acesta fiind cel care a proiectat și a demarat lucrările de canalizare. Costurile s-au ridicat la suma de 7 milioane de lei, lucrările fiind finalizate în 1888. A fost canalizat aproape întreg orașul, cele două filtre de apă fiind executate la Bâcu, în Valea Arcudei, la 17 kilometri în amonte de București. Acolo existau trei bazine descoperite, care erau de fapt niște simple săpături în pământ, cu o capacitate totală de 220.000 mc. Acolo, apa adusă de Dâmbovița era stocată până când murdăria „se așează la fund”, iar apa rezultată de acolo era trecută apoi printr-un filtru. Aceste filtre erau săpate de asemenea în pământ și erau descoperite ca și bazinele, pereții verticali fiind îmbrăcați în lemn.

 

 

Curând, s-a dovedit că această stație nu putea face față consumului, Capitala având nevoie de o cantitate de apă cu 40-60.000 mc pe zi mai mult. S-a pus problema dacă nu cumva ar trebui ca apa adusă în București să fie captată de pe munte sau din rezervoarele subterane. Lucrările i-au fost încredințate inginerului Cucu, iar acesta a prezentat un proiect care a fost executat de un alt inginer român, Ilie Radu. Lucrările au început în mai 1899 și au fost încheiate pe 17 septembrie 1900, dată la care „s-a și dat apă în consumație publicului bucureștean”, așa cum ne povestește tot Colonelul Popescu-Lumină.

 

 

Sursa: „Bucureștii din trecut și de astăzi”, de Colonel Popescu-Lumină, Fundația Culturală „Gheorghe Marin Speteanu”, București, 2007

 

Surse poze: http://proiectareinstal.ro/2011/04/10/regimul-hidraulic-al-dambovitei-in-legatura-cu-canalizarile-orasului-bucuresti-%E2%80%93-partea-a-ii-a/

 

Share: