Gabriela Ruse: “Pentru mine vin anii cei mai buni”
L-am invitat pe jurnalistul Cătălin Striblea să ne împărtășească poveștile sportului alb, de care suntem apropiați pentru că La Fântâna este #ApaCampioanelor, partenerul oficial de hidratare al celui mai important turneu de tenis profesionist din România, Transylvania Open.
În seara zilei de 22 octombrie 2023 Gabriela Ruse pășea în holul hotelului Radisson Blu din Cluj Napoca. Era la capătul unui turneu entuziasmant și epuizant. Cu un wild card la dispoziție avansase în mare viteză către finala cu Tamara Korpatsch. Pe care o bătuse de patru ori înainte. Nu și de data asta.
Dar plutea. Publicul din BT Arena o susținuse “ca și cum aș fi jucat pentru România”. A fost înfrântă, dar plutirea continua și era însoțită de un zâmbet uriaș, care o ajută să uite de crampele musculare apărute la începutul setului doi. La intrarea în hotel, un alt val de ovații a primit-o. Lumea a aplaudat-o, personalul i-a ieșit în cale, prieteni, antrenori, oficiali o așteptau să o aclame și să o îmbrățișeze. S-a stat la o masă mare, s-a celebrat, s-a aplaudat din nou, s-a trăit preț de o oră o stare de bine, succes și încredere pentru viitor. Jocul îi dădea dreptul la mai mult.
Trei luni și jumătate mai târziu ne întâlnim în agitatul București. Gabriela Ruse vine la interviu direct de la antrenament. E îmbrăcată sport, dar fără armura care a purtat-o la Cluj. Aceasta se reconstruiește pas cu pas. Zâmbetele încă sunt acolo. Și încrederea. S-au întors, însă, și incertitudinile.
Accidentări sau puncte? Calcule de una singură
Jucătorii de tenis sunt singuri. Au echipe, dar în cele din urmă, decizia este la ei. Iar Gabi vine după o accidentare complicată, grea și cu perspective neplăcute. O ruptură musculară la abdomen a apărut în Noua Zeelandă, iar asta îi pune sub semnul întrebării serviciul. “Eu mă simt bine, dar doctorii mi-au spus că ruptura încă se vede la ecograf. Calculez ce risc trebuie să-mi asum. Aș vrea să merg, dar nu știu ce consecințe vor fi.”
Calculul acesta este teribil de complicat. Ai nevoie de meciuri și de puncte. Pe de altă parte, nu știi în ce zonă de formă te afli. Te poți accidenta și lipsi mai mult. “Mi-e și foarte greu pentru că o întreagă echipă depinde de mine”. În viața unei jucătoare de tenis există un antrenor, un fizioterapeut, un nutriționist, un medic, ca să-i numesc doar pe câțiva dintre cei cu care colaborează o jucătoare cu perspective de loc peste 100 mondial. Gabi a coborât pe locul 146 după ce ajunsese până pe 51.
Este și un pic de vinovăție la mijloc. “Am plecat în Noua Zeelandă din decembrie. Nu mai servisem de două luni. Am avut probleme la umăr, am făcut tratament, doctorul m-a rugat să nu servesc deloc. Dacă am dat 100 de servicii înainte de Auckland este mult.” Râde. “Am avut și ghinionul să joc bine, dacă mă înțelegi. Am jucat trei meciuri, două victorii. Am crezut că am făcut febră musculară. Și mi se părea firesc căci nu mai jucasem la intensitate de luni bune. Doar că nu se mai oprea. Și atunci antrenorul meu a început să intre la bănuieli. Așa am aflat de ruptură.” Cade un pic pe gânduri. “Îți dai seama, oamenii au stat cu mine de Crăciun, de Revelion, au renunțat la familii, ferm convinși că prindem Australia Open. Iar noi a trebuit să ne întoarcem acasă. Cred că pentru ei este mai frustrant. Căci eu fac sacrificii pentru mine. Dar ei le fac tot pentru mine, nu pentru ei.”
Incertitudinea apasă cel mai greu pe umerii unui sportiv. Riști acum, te pregătești pentru partea a doua a anului. Ce faci dacă ratezi începutul? “Ce să fac? Mi-ar trebui meciuri. Dar știu că nu mai pot să duc până la finală. Dar dacă recidivează ruptura?”
“Nu știu cum să gestionez momentul acesta. Și știu că oamenii mă așteaptă la Cluj. Joc acasă. Este important și în privința punctelor. Clasamentul meu a căzut. La turneele mari nu mai pot intra. Îmi doresc foarte mult să joc la Jocurile Olimpice”
Ce faci când pierzi șase mingi de meci
Gabi are mai multe întrebări decât răspunsuri în prima parte a întâlnirii noastre. Anxietatea nu-i este străină. “Am lucrat mult cu mine în ultimii doi ani. Am fost la psiholog, m-a ajutat să înțeleg prin ce trec.” Nu a fost genul să lase lucrurile în urmă. În vara lui 2018, Gabi mergea la Wimbledon cu visuri de adolescentă. A fost o junioară foarte bună, de top 10 mondial. Adversara ei era Radwanska, în anul retragerii. Gabi joacă cu dezinvoltura uneia care este la Wimbledon de 10 ani. Sunt șase mingi de meci pentru ea. Una câte una, toate îi scapă din mână. Imaginile păstrate de internet o arată căutând o soluție în corzile rachetei. O magie care să o scoată de acolo. Dar mingile pleacă în aut sau în fileu.
“Șase luni nu am dormit după meciul acela. Îl visam noaptea. Vedeam mingile de meci. L-am târât cu mine. Nu reușeam să trec ușor peste astfel de momente.” E ceva ce astăzi Gabi gestionează, dar cu efort și cu multă muncă. “Să știi că, dacă mi se întâmpla asta acum doi ani, era un dezastru. Stăteam la Netflix, mâncam și nu mai făceam nimic. Mă alin cu mâncare. Sunt pofticioasă.“
Râde. Mâncare și căței. “Dacă aș putea, aș adopta toți cățeii din lume. Am trei. Și unul la mama. Și când plecăm în turnee, departe de casă, îi lasăm la o doamnă dresoare.” Ideea că acasă o așteaptă “un cățel mic și foarte rău” o distrează nespus.
De doi ani încoace, lucrurile s-au mai liniștit pentru ea. Sau în sinea ei. “De acum oamenii mă știu. Nu simt că mai este dramatic dacă pierd un meci. Înainte era o povară, eram sigură că se va vorbi despre un turneu ratat vreme de 10 ani. Am învățat că se vorbește o zi de asta și apoi lumea își vede de viață.”
“Astăzi am învățat să mă iert. Mă iert pentru greșelile mele. Și mi-a fost foarte greu, pentru că eu am fost crescută foarte strict. Tata, în special, era foarte critic cu mine. Dintr-o grijă exagerată. Nici nu mă lăsa să merg la pâine pe jos, de frică să nu pățesc ceva. Critica asta, grija asta, le-am transferat asupra mea. Așa mă purtam și cu oamenii de lângă mine. Dacă nu făceau ceva cum trebuie, i-am ras. Trebuia să fie totul la liniuță.”
“I-am ras.“ sună ca un bici în mijlocul discuției.
Este scurt, aspru, sever. Gabi se schimbă pentru o clipă. O secundă revăd jucătoarea de pe terenul de la Cluj. Armura pe care o cară la meciuri. Îi spun că arată diferit în afara terenului. Că schimbarea este vizibilă. “Da”, râde iarăși. “Știu cum e. E o transformare mare. Scot demonul din mine. Așa le spun colegilor înainte de meci.” Mai târziu îmi spune că-l scoate și la rummy și nu numai. “E scandal în casă, dacă nu câștig eu.”
“M-am mai schimbat acum. Toată presiunea asta asupra mea îmi lua din energie. Învăț acum să gestionez. Și cred că sunt ceva mai bine.”
Gabi Ruse are 26 de ani. Și duce cu sine toate sinusoidele, incertitudinile și bucuriile unei sportive care intră și iese din primele 100 de jucătoare ale lumii. Este la mijlocul unei generații despre care putem să spunem că e cea mai bună din tenisul românesc. Constant în ultimii ani România a avut jucătoare de top 100. La un moment dat au fost șapte. De ce nu mai multe?
“Pentru că noi, în România, învățăm din greșeli.” Păi și nu așa ar trebui să fie?” “Sigur că înveți din greșeli, dar progresul nu se poate face doar pe bază de greșeli. El trebuie asigurat de un sistem. Or, în ce ne privește, nu avem obiceiuri corecte, copiii nu sunt învățați nici cum să facă încălzire, nici cum să facă recuperare. Să-ți dau exemplu: nu făceam recuperare decât o dată pe săptămână. Or azi, dacă nu fac zilnic a doua zi, nici n-ai ce discuta cu mine. Nu știam să gestionez meciurile, turneele, mâncarea. A trebuit să învăț singură să calculez tot.”
O vreme s-ar putea să nu mai avem campioni
Este tenisul cel mai greu sport din lume? “Nu cred, dar noi în România reușim să ni-l facem. Dacă am face totul bine meci de meci să știi că ar fi mult mai ușor. Mă uit și la copii cât de prost sunt învățați. Nu tehnic, ci nu li se arată ce înseamnă sport de performanță. Nu încălzire, nu recuperare, nu prevenție. Nu avem habar de nutriție. Nu avem habar de terapie. Sunt copii care sunt forțați de părinți. Și care au traume toată viața. Nu zic că România nu știe, iar la alții este mai bine. Dar, la noi, marii sportivi care au făcut foarte mulți bani nu au ajutat următoarele generații. Adică, fără a generaliza, multă lume a venit, și-a făcut treaba, a câștigat și a făcut bani și a mers mai departe fără a lăsa ceva pentru generația următoare. Și au venit următorii și au luat-o de la capăt, de la zero. Rezultatul este că nu avem specialiști. Mă văd pe mine la 18 ani. Nici nu știam să merg drept pe stradă.”
“Să nu mă înțelegi greșit. Nu vreau să plec din țară. Dar mă gândesc dacă nu cumva ar fi trebuit să accept cele două ocazii pe care le-am avut. Și nu-i îndemn pe cei foarte tineri să plece din țară. Dar dacă nu se schimbă ceva, să-și caute specialiști din afară.”
Și aici apare un gând de viitor, dar și un prag de maturitate sportivă importantă pentru Gabriela Ruse. “Unde mă văd eu peste 10 ani? Aici, în România, lucrând cu copiii. Nu neapărat ca antrenoare, dar mi-ar plăcea să fac un mentorat cu cei mici. Este o lipsă teribilă la noi. Nu avem persoane cu care să ne sfătuim, mai ales când suntem foarte tineri.”
“Iar, dacă mă întrebi, România nu va mai avea o perioadă jucătoare și jucători buni. Materialul este extraordinar la noi, doar că nu avem școală, care este foarte importantă. Și asta vreau eu să fac în tenis. Și nu mă gândesc la rezultate, ci la a lăsa ceva în urmă. Să nu se mai chinuie copiii ca să ajungă la rezultate.
Cine îi este aproape?
Gabi se gândește o clipă la Monica Niculescu. Monica a adoptat-o încă de când avea 16 ani. A văzut-o la turnee, a stat de vorbă cu ea, i-a dat sfaturi, un ghidaj care vine de 10 ani încoace. Și acum împart același antrenor, Călin Ciorbagiu. Iar la unele antrenamente sunt împreună. Este un pilon în viața ei și cred că și alții au nevoie de așa ceva. Acel “lasă ceva în urmă” despre care vorbește atât de des.
Se întoarce la Cluj. Presiunea hotărârii de a merge sau nu o macină. “Știi ce? Diseară am să hotărăsc. Mai vorbesc o dată cu echipa.” Îmi dau seama că interviul acesta este tot ce-i lipsea. “Știi cum a fost acolo? Când am văzut tabloul, eram în Portugalia, jucam la un turneu acolo, mi-am văzut ghinioanele din trecut. Numai trageri proaste am. Am picat cu favorita doi, Parks. Îi și place indoor, pe hard, era și partenera mea de dublu. Am acceptat că am o cale mai grea. Și de aici s-a pornit. Mă bucuram de joc și voiam să joc doar ca să mă întorc pe teren.”
În meciul cu Arango, face un joc ciudat. Conduce cu 6-1, apoi pierde un set cu 6-0, ca să câștige în final cu 6-1. “Tenis tipic de femei”, sună un comentariu pe Instagramul ei. “Pot să-ți explic. Am lăsat setul acela. Am văzut că nu o mai pot prinde. Este un proces aproape inconștient. O dozare a energiilor pentru decisiv. Nu e ca și cum mă apuc să dau mingile în aut. Dar ești un pic prea departe, un pic mai lentă. Culmea, la 4-0 pentru ea, am văzut că-mi intră tot. Dar era târziu să o mai prind.” De acolo Gabi joacă impecabil, inclusiv în finală, unde i-a lipsit energia. Și-ar dori să revină musai pentru publicul clujean.
Și pentru turneu. Transylvania Open le răsfață pe jucătoare și cred că este un cuvânt potrivit. Jucătoarele l-au votat doi ani la rând cel mai puternic turneu WTA 250. “Eu, personal, nu am auzit niciodată niciun NU acolo. Echipa este extraordinară. Am văzut că oamenii sunt foarte implicați.” La micul spa din vestiare nu a ajuns încă, dar nu este timpul pierdut.
“Mereu mă întreabă fetele de turneu”. ”Fetele” sunt “prietenele din tenis cu care petrec 10 luni pe an.” Una dintre ele este Emma Răducanu cu care alternează română și engleza. Dar tot acolo sunt Ons Jabeur, Kostyuk, Yamstreska. “Ons este persoana cea mai veselă din circuit. Neschimbată de zece ani, în ciuda succesului.” Coco Gauff este în partea cealaltă, “nu salută pe nimeni”. “Dar eu sunt prietenoasă cu toată lumea. Chiar de avem meci mâine, putem bea o cafea împreună. Iar mama m-a învățat un lucru: dacă poți spune ceva de bine despre cineva, spune, dacă nu, abține-te!”
Cum o să fie viitorul?
“Pentru mine întrebarea nu este dacă voi ajunge din nou, ci când voi ajunge din nou. Și nu mă refer aici doar la Cluj. Ci și la primele 100 de locuri din top. Eu am muncit foarte mult în ultimii doi ani și am tras de mine. Am progresat mult.” Dincolo de decizia de la Cluj, anul acesta o să fie o descărcare. Anul trecut a fost unul de acumulări. Multe turnee, multe jocuri. Am avut semifinală de Grand Slam la dublu, finală de simplu. Am încărcat foarte mult. Cred că de la an la an voi fi mai bună. Cel mai important este să găsesc echilibrul sănătății. Dacă-l găsesc, 27, 28, 29, vor fi cei mai buni ani ai carierei mele. Așa simt. Mă apropii de apogeu.”
În seara următoare, Gabi a anunțat public că nu poate juca la Cluj din cauza sănătății. Decizia e dureroasă pentru ea, dar vine cu speranță.
