Ana Bogdan pe un nou drum

L-am invitat pe realizatorul radio Cătălin Striblea să definească și să nuanțeze ideea de succes, folosind exemplul unui sport de care ne simțim apropiați. Un motiv este faptul că, la aproape un sfert de secol de activitate, La Fântâna privește și retrospectiv, și introspectiv spre trecut și spre planurile de viitor pentru a defini și înțelege cât mai bine parametrii propriului succes.

Iar până acum, povestea succesului companiei noastre se suprapune ideii de succes obținut prin ambiție și perseverență, reliefate în articolul de mai jos, pe care vă invităm să-l citiți.

Pe 18 iulie 2022, la Palermo, sunt 32 de grade la ora 7 seara. Pe zgura de la Country Time Club nu mai bate nici vântul. Spre seară, temperatura crește. Un val de aer african vine spre insulă și e cel mai prost moment să joci tenis. Îți trebuie multă apă și gheață.

Norocul Anei Bogdan este că acum are o pauză de 10 minute. Meciul cu Sara Sorribes Tormo a luat un curs prost. După un prim set pe care l-a controlat, Ana a pierdut în al doilea. Se învinovățește pentru cum a jucat în partea a doua. E singură în vestiarul cu aer condiționat și se bucură de răcoare. Își socotește gândurile la rece, chiar dacă nu suportă deloc aerul condiționat.

Spanioloaica a cerut un timp de odihnă și, la căldură mare, arbitrii sunt de acord cu o pauză de 10 minute între setul doi și trei. Ana are timp și de un duș, de schimbarea echipamentului și multă hidratare. Știe că afară o așteaptă tot soarele și o adversară cu moralul sus. Arbitra care o însoțește îi spune că e timpul să meargă pe teren. Cară cu ea o geantă imensă portocalie și două sticle de apă cu electroliți. Vine apăsat și e îngândurată.

Iar apoi explodează. Tabela spune că este penalizată pentru întârziere. E deja 0-1 și 0-30 și e pe cale să ia și o amendă pentru ieșirea târzie de la vestiar. Meciul este întrerupt vreme de 7 minute și 4 secunde. Ana se ceartă cu arbitra, cu supervizorul cu directorul turneului, cere explicații, aduce argumente. Luptă ca într-un raliu nesfârșit. Nu are succes și setul decisiv pornește de la minus. Nu-și revine și pierde meciul.

Nu numai că pierde, dar intră într-un nor negru. Se închide în cameră ”o zi, o noapte, și încă o zi.” ”Mă sună echipa, îmi trimit mesaje dacă sunt bine, dar nu vreau să vorbesc cu nimeni. ”Nu-mi trebuia nimic, nu voiam nimic, stăteam și căutam în regulament ca să înțeleg ce mi s-a întâmplat.” Dar din zilele acelea solitare se năștea schimbarea. Cea mai mare schimbare. ”Pentru mine, momentul acela a fost ca un impuls. Am spus că trebuie să fac lucrurile total diferit. M-am schimbat prin credință, prin ceea ce-mi spun, prin ceea ce fac și prin modul în care acționez.” „La un moment dat mi-a venit în minte un gând. Dar dacă eu am creat acel moment din cauza tensiunii prin care treceam? Dacă eu îmi făcusem asta? Jucasem bine primul set, în al doilea aveam 4-1 și de acolo am pierdut și eram foarte nervoasă. E clar că trebuie să schimb ceva în interior ca să nu mai creez astfel de situații. E clar că trebuie să fiu mai echilibrată. Și am început să lucrez cu mine.”

De atunci, Ana are un repertoriu întreg de cuvinte bune pe care și le spune singură. Nu se mai ceartă, se încurajează, trage de ea, stă de vorbă cu sine. ”Hai că poți, hai că mai merge un pic, hai că o să treci de asta, hai că o să fie bine. Hai, știu că ești bine.” Râde. ”Le zic cu voce tare, dar nu mă auziți voi. Zic eu, acolo, pentru mine. După care îmi dau o indicație tactică. Joacă mai lung sau dă la teu” Ana îmi zâmbește și povestește febril. Crede sincer în puterea energiei pozitive. Îmi zugrăvește imaginea a două persoane. Una din carne și oase, care mai și obosește, și una energetică, ce o împinge pe cealaltă de la spate.

Umbra asta energetică a împins-o să ia titlul de la Palermo. ”Mi-a fost rău. Mi-era rău de la Cincinnati. Nu mă regăseam, nu aveam respirația corectă. La un moment dat am făcut febră, arătam răcită. Am făcut test Covid și a fost negativ. Mi-a fost rău și în meciul cu Kenin. Nicio îndoială că l-am pierdut. ”A venit la București și tot rău. La un moment dat a picat pe teren. A tras de ea, a câștigat, apoi a pierdut. La Parma i-a fost rău din primul meci. A vrut să abandoneze, dar a tras de ea până când a simțit că se rupe. ”Acum n-am nicio îndoială că am avut Covid. Mi-am făcut analize și am anticorpi în număr uriaș. Doar că m-a ținut foarte mult. Mi-am dat seama că organismul are limite pe care nu ni le știm.” Așa a venit victoria de la Parma. Cu enormă durere, dar și cu un potop de vorbe bune adresate sieși.

A mai trecut odată prin asta. ”Iarăși nu am crezut că sunt capabilă de așa ceva.” Cu Tsurenko, la Wimbledon, a vrut să abandoneze din primul set. ”Nici nu vedeam pe unde calc. Am amețit. Mă sprijineam de rachetă. Cred că făcusem insolație. Le spuneam celor din tribună, mi-e rău, mi-e rău… Și ei îmi spuneau să beau apă. Și am tot tras măcar primul set să-l fac. Și tot amețeam. Și am zis că hai și al doilea. Parcă eram două persoane. Una care leșina și una care spunea hai că mai poți.” Au jucat împreună cel mai lung tie-break din istoria tenisului feminin. 20-18. ”Am avut minge de meci, mi-a dat pe corp și am greșit voleul. Și azi îmi pare rău. Am fost puțin devastată.” Zâmbește și stinge lumina de pe chipul blond.

Toți marii jucători se plâng de momentele acelea de meci și carieră în care intră în cumpănă și sunt apăsați de decizie. ”Ești singur când intri pe teren, dar sunt mulți oameni alături de tine în afara lui”, spune Ana. Singurătatea sa este, însă, diferită. Ana o îmbrățișează, uneori o vrea, se hrănește din ea și tot de acolo găsește energie.

”Eu mi-am impus să fac tot singură. Am decis să iau presiune de pe mine. Mi se părea că tot ce spun ceilalți este o formă de presiune.” Momentul de care vorbește este Roland Garros 2022. ”Jucam cu Azarenka și eu nu eram capabilă să aplic ce mi se spunea. Așa eram de tensionată, că nu puteam să fac ce mi s-a spus. I-am zis antrenorului că punem punct aici și am plecat cu nebunia mea: să mă antrenez singură. Nu mai voiam presiune. ”Presiunea a venit de acasă, însă. Toată lumea îmi spunea, și Simone (Tempestini, iubitul ei), și ai mei, toți cu care mă vedeam: faci singură? Da, vreau să văd ce înseamnă să faci singură, să-mi ascult corpul, să-mi impună și să depășesc eu singură niște limite… când simt că nu mai pot și mai trebuie să fac două serii. Și-mi spun eu singură, mai fă două serii, că trebuie să le faci, că astea îți aduc plusul acela la meci. Și cumva eu singură mi-am făcut treaba.” Râde tare și se luminează. ”Știi cum eram? Depindeam de oamenii cu care eram. Tot timpul eram cu ochii în tribune. Mă uitam la cei din echipă. Iar dacă greșeam, numai cu ochii la ei căutam soluții. Nu cred că era ok. Trebuie să afli singur. Și nu ai timp să gândești. Este instinct și intuiție. Trebuie să faci ce simți, iar aici tribuna nu te ajută. Și, da, trebuie să fii foarte atent la starea ta.”

Rămâne o secundă pe gânduri. Anul acesta a jucat în Dubai. A plecat fără antrenor, numai cu un sparring și cu sora. ”Și ca să nu mă gândesc mult, să nu mai complic lucrurile, îmi ziceam tot timpul aici și acum. Aici și acum, aici și acum” Nu-i reușește tot timpul. ”La Parma mi-a luat două ghemuri să trec de o prostie. Dar trebuie să fii atât de pozitiv, încât lumea să te creadă nebună. La București, am întors în primul joc de la trei mingi de meci pentru adversară. Și tot așa mi-am spus, aici și acum.”

Se oprește o clipă. ”Să nu mă înțelegi greșit. E nevoie de antrenor, oamenii din echipă îți dau încredere, te bazezi pe ei. Dar eu am avut nevoie să învâț cum să fac singură.” Ana Bogdan colaborează cu Daniel Dobre, mai nou. La începutul toamnei, Daniel mi-a spus în timpul turneului de la București că ”Aici stăm până la capăt. Ana e bine.” Experiența mare a simțit vârful de formă, dar succesul avea să vină o săptămână mai târziu, la Parma.

Ana s-a antrenat la București pentru turneul de la Cluj. A avut o săptămână mai așezată după turneul italian. Stăm de vorbă cu trei zile înaintea Clujului. Se grăbește să ajungă acolo, căci vrea să prindă sală de dimineață. ”Îmi ia două zile să mă obișnuiesc cu o suprafață, dar trebuie să am peste două ore de antrenament zilnic.

În ultima vreme chiar locuiește la Cluj și este un pic atipic să stea acasă când are turneu. ”Măcar acum nu mai am presiunea de a câștiga în fața alor mei. Că e acasă, că mă știe lumea. Sunt bine. Mi-am găsit o stare de bucurie și de liniște. Sunt fericită, sunt bine. De fapt, sunt mult mai recunoscătoare. Mi-am impus o schimbare. Și aceasta nu putea veni decât din interiorul meu.”

Fără să o spună, drumul Anei îți arată că este învingătoare în lupta cu sine. După 20 de ani de tenis, poate măsura căderi și ridicări. Dar și o constantă: modul în care singură și-a rezolvat dilemele. La începutul lui 2021, la Sankt Petersburg, s-a lăsat de tenis. ”Am condus în primul set și am câștigat 6-2, apoi am luat bătaie rău, 6-2, 6-1. Stăteam pe teren și tot ce-mi doream era să se termine meciul. Și, cum am ieșit, am pus mâna pe telefon și i-am sunat pe toți. ”Eu, gata, mă las de tenis, mă las de tenis.” Ceea ce a și făcut. Am ascuns rachetele, echipamentul, tot ce avea legătură cu tenisul. Și 45 de zile mi-am văzut de viața mea. Mai încerca Simone, nu vrei să facem un meci? Nu, eu nu mai joc tenis. După 45 de zile, am revenit, dar tot așa cu presiune.”

Nu e singura dată când s-a lăsat A mai făcut-o pe la 23 de ani când i-au spus părinții că nu mai au cum să o susțină. ”Nu mai erau bani. Și atunci am vrut să joc ultimul turneu din viața mea. Știam că e gata cu tenisul. Dar nu aveam bani. L-am sunat pe văru-meu și i-am spus să mă ducă pe banii lui la un WTA 250 în Austria Și m-a dus, în ciuda faptului că nu intrasem nici în calificări. Am așteptat să se retragă cineva și am intrat ultima în calificări cu favorita 1. Eram plină de draci că picasem prost. Am bătut-o, am făcut și două tururi de tablou principal, am învins-o și pe Tomljanovic și uite așa am rămas în tenis. Cu banii de acolo, tot cu văru-meu am plecat la alt turneu și cumva s-au legat.”

Nu era prima oară când se lăsa. În adolescență ajunsese locul doi mondial la juniori. Dar a urmat o accidentare și doi ani de insucces. ”Am jucat la turnee în Antalya de m-am plictisit, dar acolo e un sistem competițional care nu-ți dă puncte de clasament. Jucam să fac meciuri, dar nimic nu se lega. Și am venit acasă și am spus că mă las. Dar nu m-au lăsat mama și tata.” Poate singura dată când nu am făcut de capul meu.

Se oprește un pic. Vorbește de o oră. Are o sticlă de apă lângă ea de care nu s-a atins. ”Cafea nu beau pentru că trebuie să dorm măcar opt ore în noaptea asta.” Se uită prin mine către un trecut complicat. ”Mi se părea că tot ce fac, fac prost. Că iau decizii proaste. Chiar și în America, acum o lună. Dar acum sunt bine. Și recunoscătoare. Mereu m-am întrebat cum este să fii în primii 100 din lume, apoi în primii 50 din lume. Mi-am dat seama că 39 (cea mai înaltă poziție a sa) e doar un număr. Pentru că tu ești aceeași. Și trebuie să tragi zi de zi ca să fii cea mai bună. Iar eu îmi doresc să fiu cât mai sus.”

Turneul de la Cluj este doar un moment în care poate să construiască pentru acest ”cât mai sus”. Sportiv și în clasament. Fără să o spună, dar cu siguranță simțind asta, însă, Ana este cel mai sus în bătălia cu propria minte, cu propriile dureri și nesiguranțe. Niciodată nu a fost atât de liniștită, împăcată și echilibrată. În ciuda unei singurătăți pe care o caută din când în când. E capătul unui drum de 20 de ani de căutări și poate începutul unuia de care acum se bucură.