Este tenisul apă?
Tenis, apă și sudoare
În septembrie 2006, Andre Agassi este un bărbat de 36 de ani cu dureri crâncene de spate. Din copilărie are o vertebră deplasată care-l face să meargă ca un pinguin. Doarme pe podea în timpul turneelor, singurul loc în care spatele să se simte bine. O injecție cu o substanță antiinflamatoare îl ajută să se simtă bine când joacă. Fără ea s-ar fi retras de ani de zile.
Fără ea și fără un regim de pregătire fizică unic făcut de Gil Reyes, preparatorul care i-a schimbat viața. Alergări, întărirea mușchilor cu aparate special construite și apă magică în fiecare zi de turneu. Paginile din Open, celebra sa autobiografie, îl surprind deseori pe Agassi trebăluind în bucătărie. Cu apă, vase imense și polonice. Amestecă o poțiune magică și la ritualul ăsta iau parte și copiii și Steffi. Gil și Agassi sunt convinși că cea mai mare parte din vitalitate îi este dată campionului de cantitatea uriașă de apă pe care o bea. Apă cu electroliți. Și pe care trebuie să o bea până când iese la baie și face pipi ca o mătase albă. Apa trebuie să-i fie tovarășul cel mai bun și câteva sticle trebuie să-l însoțească mereu la joc. Chit că sunt roz sau galbene sau mov, deseori în cazul lui Agassi, tot apă este. Apă care-i iese prin porii cheliei imense, i se scurge pe fruntea din ce în ce mai mare, îi lipește tricoul de spate și-i lasă chiloții la vedere, mai ales atunci când are echipament alb. După fiecare schimb de mingi se repede în colțul terenului de unde ia un prosop îmbibat de apa lui Gil.
Ritualul apei în tenis
Și nu este singurul. Nebăgat în seamă, sub ochii noștri are loc unul dintre marile ritualuri ale sportului. Unul care ține de viață și de moarte, de succes și de înfrângere, de bucurie și tristețe, de viitor și trecut. Este însăși viața care se transformă în apă prin fiecare picătură de sudoare pe care marii campioni o dau înapoi.
Cu siguranță ați stat cu ochii lipiți de meciurile lui Sampras, acolo unde David Foster Wallace se întreba dacă Pete se jenează vreodată de apa care-i curge pe fese. Sau de modul în care Nadal scoate sticluțe din geantă și le pune compulsiv într-o anumită ordine și doar în acea ordine. Și cu siguranță ați văzut partea din ritual unde Murray bea doar apă rece. Foarte rece de se aburesc sticlele chiar și atunci când sunt în sală. Și te întrebi mereu cum de nu răcește.
Adevărul este că se răcește. Și că fără apa din pauza de un minut probabil că nu ar exista nici tenis.
O sticlă de apă și un grad în plus la temperatură
Un profesionist de tenis are o creștere de temperatură de mai bine de un grad în timpul meciurilor arată datele Asociației americane de tenis. Fie fete sau băieți, temperatura în momentele de intensitate ale meciului ajunge la 38 sau chiar 38,5. De asta înainte de meciuri mulți stau în camere cu aer condiționat. Sau îi vedeți deseori cu colace de gheață în jurul umerilor. Dacă joacă afară, adăugați și căldura de la nivelul solului.
Temperatura înaltă este cel mai puternic dușman al jucătorului. La jumătate de grad în plus, bătăile inimii cresc cu până la 7 pe minut. La un grad în plus, bătăile inimii cresc cu până la 20 pe minut în plus. Cu un grad în plus la temperatură, statisticile arată că un jucător sau o jucătoare poate face 60 de greșeli într-o oră de joc.
Industria se dă peste cap să inventeze ventilatoare, sisteme de răcire sau haine care să-i ajute pe profesioniștii de la nivelul acesta. Dar, de fapt, în explozia tenisului, lucrul cel mai de ajutor este apa. La fiecare pauză între meciuri trebuie să bea între 200 și 300 de mililitri de apă, măcar un litru și jumătate la fiecare oră de meci. Căci altfel se pierde parte din greutatea corporală, se elimină săruri, mușchii se contorsionează, se blochează, suferă. Iar creierul nu mai dă cele mai bune soluții. Nu este pic de îndoială că apa este viață pentru fiecare jucător care a călcat pe o arenă de profesioniști. Și că fiecare stăpânește metode, tehnici și modele de hidratare. Mici secrete care uneori mai apar și în lume când cineva se hotărăște să spună ce conține lichidul roz de la televizor.
Apa și tenisul trăiesc împreună
Dar poate este mai mult de atât. Poate că tenisul și apa nu stau doar într-un registru reparator, rejuvenator și dătător de putere. Poate milioane de stropi de transpirație care sar de pe sportivi pe spectatori și camerele de televiziune mai au o semnificație. Poate că schimbul acesta de substanțe, acest circuit al apei în natură mai are o poveste.
Și este timpul să plonjăm în ea, așa cum intrăm într-un meci de care nu ne mai săturăm cu orele.
V-ați gândit vreo secundă că apa și tenisul sunt parte a aceleiași povești, că poartă aceeași pecete și că sunt indisolubile? Că de multe ori împart aceleași calități, doar că nu stăm să ne gândim la ele?
Și tot apa și tenisul pot veni șuvoi peste tine când te aștepți mai puțin. Ele cad cu putere, te iau pe sus și te aruncă deoparte, te udă leoarcă sau, mai rău, te scot din circuit. Fix ca acum 50 de ani când Ilie Năstase îl prindea pe marele Santana cu un 6-0 în primul set, iar Manolo spunea că a fost ca o ploaie de vară care l-a prins cu ferestrele deschise.
Și tot ca apa este tenisul atunci când se apucă de fluxuri și refluxuri. Când vine peste tine ca o maree care te îneacă, îți ia două seturi dar tu știi că mareea mai și scade și va coborî destul cât să te întorci peste ea cu trei seturi care-n cele din urmă să-ți arate cărarea bună către casă.
Apă și tenis, puritate și claritate. Și, mai ales dispariția lor când apa se tulbură. Fix la fel ca mințile care se întunecă și lasă loc demonilor care te scot din joc. Gândiți-vă la rachetele rupte ale lui Nikos, Sasha, Jimmy și de ce nu Simona. Mai nou a Arynei. Când vălul de pe ochi tulbură orice urmă de luciditate și te scoate din joc. Te face inutil ca un pahar de apă murdară de care nu-ți vine să te atingi.
Și tot apa, dar și tenisul, învață, se adaptează, găsește căi noi, nu renunță niciodată. Mereu picătura apoi șuvoiul vor găsi drumul în jos. Vor roade, vor zăbovi, vor face cărare. Se vor evapora pentru a găsi o nouă cale, dar o vor face ca să ajungă la destinație. Exact cum un campion va ști să găsească căile care să-l ducă în sus. De unul singur, ajutat, sfătuit, dar mereu căutând calea care să-i împlinească menirea. Uite Soranei câți ani i-au trebuit să ajungă unde a visat.
Tenis, apă? Nu numai că sunt legate, sunt împreună, își scriu povestea laolaltă și o să rămână mereu sub ochii noștri. Chit că o să vedem doar prosoape care se îmbibă, sticluțe colorate sau gheață. Nesimțit, însă, de fiecare, dată, tenisul și apă vor sculpta una din poveștile fascinante ale lumii.
