Quiet, please!
L-am invitat pe jurnalistul Cătălin Striblea să ne împărtășească poveștile sportului alb, de care suntem apropiați pentru că La Fântâna este #ApaCampioanelor, partenerul oficial de hidratare al celui mai important turneu de tenis profesionist din România, Transylvania Open.
Când intra pe teren la US Open, Agassi povestește că avea un mic truc. Obiceiul locului spunea că cei doi jucători trebuia să intre imediat unul după altul în arenă. Unul în față și celălalt în spate la un pas. Ceea ce se și întâmpla, doar că Agassi își lăsa adversarul să intre primul în arenă și apoi întârzia câteva secunde. Efectul, spune el, este că un adversar mai tânăr căpăta plumb în picioare. Pentru că omul era aplaudat la intrarea pe teren și câteva secunde trăia cu impresia că ovațiile sunt pentru amândoi. Doar la intrarea lui Andre, câteva secunde mai târziu, tânărul realiza că publicul îl aclamă mai mult pe starul american.
Arthur Ashe Arena este cel mai mare stadion de tenis din lume. În primul rând pentru că vibrează în mod special și nu există niciodată liniște. Când publicul se ambalează, totul începe să semene cu un stadion de fotbal. Se iese din religia liniștită și meditativă a tenisului. Iar 23 de mii de oameni care-l aplaudă și strigă la Agassi sunt chiar plumb pentru un adversar care nu are experiență. Iar, dacă acoperișul este tras, jucătorii spun că efectul este devastator.
Gălăgia de la turneul american este una dintre particularitățile care-i adaugă dificultăți în plus. Lasă că este turneul cu o suprafață neprietenoasă, care pune la încercare încheieturile și te solicită pe măsură ce vârsta înaintează. Dar aici nimeni nu este dispus să trăiască la fel ca la Wimbledon.
Aici totul este pentru distracție
În fiecare pauză muzica este tare și foarte tare. Luminile au flashuri. Spre deosebire de alte turnee, în pauza de minut avem camere cu emoji sau care urmăresc spectatorii pentru a le cere să se sărute, atunci când este vorba de un cuplu. Crainicii fac anunțuri comerciale și numai odihnă nu se poate numi minutul acela.
Nadal o descrie cel mai bine în biografia lui. Este de-a dreptul insuportabil când te afli pe scaunul de pe teren. Ochii îți zboară în toate părțile. Mereu se întâmplă ceva lângă tine, cineva se agită sau te agasează o reclamă. La un moment dat te obișnuiești, zice Nadal, dar - dacă este sigur de ceva - e că niciodată mișcarea nu încetează.
A, poate la nivelul jucătorilor, în loje sau în standurile apropiate, oamenii se vor opri din forfotă și nu vor intra la locurile lor dacă au plecat pentru un suc sau ceva de mâncare. Dar, cu siguranță, la inele superioare, cineva își va căuta locul, va ridica alți spectatori în picioare, va coborî sau va urca scările. Sunt atât de mulți spectatori, încât îi este imposibil unui arbitru de scaun să facă ordine în arenă. Așa că în America trebuie să te obișnuiești cu zgomotul.
Dar, până la urmă, ce este obsesia asta a tenisului cu liniștea?
De ce dintre toate sporturile lumii, doar câteva le cer publicului nici să nu respire când se află pe arenă? De ce nu este ca la fotbal, baschet, baseball sau numiți orice vreți voi, acolo unde lumea urlă, se agită, strigă măscări, cântă, se bucură, se întristează, deci într-un cuvânt - trăiește? De ce aici jucătorii au nevoie de liniște ca să se concentreze și cât va mai ține asta? Poate că ar trebui să schimbăm câte ceva. În definitiv, nu are cum să fie chiar atât de greu ca să lovești o minge în viteză cu un lemn dotat cu plasă. Și, iarăși, aceștia sunt oameni care câștigă mulți bani, iar logica spune c-ar trebui să se mulțumească cu condiții mai puțin grijulii.
Până la concentrare, tenisul mai are o particularitate. Inițial, nevoia de liniște nu a venit dintr-o cerință a jucătorilor. Ci dintr-un statut al lor. Și acum trebuie să ne uităm un pic la istorie. Tenisul nu a fost un sport al maselor, ci un sport al domnilor și doamnelor. Cei care coborau pe teren erau oameni din înalta societate și ei doreau să se joace, dar și să fie priviți de egalii lor. Iar publicul nu era de la bun început numeros. Într-o adunare de câteva zeci de doamne și domni nu te apuci să fluieri un adversar sau să-l încurajezi cu ovații și tropăieli pe cel pe care-l placi. Jucătorii sunt egalii celor din tribune, ba uneori, chiar mai mari în rang decât cei din tribune. Gândiți-vă că în 1926, viitorul rege George al VI-lea coborâse pe teren la Wimbledon să joace un dublu în fața mulțimilor. Cum ar fi fost ca lumea să fie înflăcărată de jocul adversarilor săi?
Trebuie să mai coborâm un pic în istorie.
”Jeu de paume”, inventat în Franța, trece Canalul și este iubit deodată la curtea lui Henric al VIII-lea. O gravură ne arată cum este jucat într-o curte pietruită de câțiva nobili. Se joacă trei la trei, dar ideea este cam aceeași. Adăugați aici că terenul este ceva cu totul aparte. Este de-a dreptul o construcție, ca un foișor închis. Regulile prevăd că poți trimite mingea și în câteva găuri din pereți ca să poți câștiga puncte. Există și dispozitive mecanice care complică jocul, de exemplu, un tambur de pe care se pot executa lovituri.
Pentru că este o construcție, audiența este limitată la câteva zeci de persoane, nobili, regi, regine prinți. Foarte greu ca lumea să aplaude sau să fluiere către cei care se află acolo. Domnii se respectă între ei și se apreciază punctele marcate între mingi. Este un gest de noblețe și el se menține de-a lungul veacurilor. Nu se joacă pentru bani, nici pentru foarte multă glorie, dar este o plăcere aristocratică. Ideea de vulg sau de vulgaritate este respinsă de-a dreptul. Iar asta ține câteva veacuri.
Dar, o să râdeți, norma ca atare nu este trecută nicăieri cu formularea că trebuie să taci. O culegere a regulilor de la Wimbledon vine și ne spune cam așa „Folosirea oricărui comportament antisocial, agresiv, enervant sau periculos, limbaj nepoliticos, abuziv sau rasist sau gesturi obscene, îndepărtarea cămășilor sau a oricărui fel de îmbrăcăminte susceptibilă să ofenseze și urcarea pe orice clădire, perete sau altă structură/echipament este interzisă și poate duce la îndepărtarea din teren.” Ar exista însă, în 1923, o regulă ceva mai clară cuprinsă în regulile tenisului. Sună așa: ”abțineți-vă să vorbiți tare în timp ce se desfășoară un meci”, „nu aplauda și nu exprima vocal sentimentele tale în timp ce are loc un meci”.
Dar de ce o fi fost necesară precizarea, de vreme ce de 400 de ani jocul se defășura în liniște? Și de ce o mai vrem astăzi, când pare că taie din bucuria de a te afla pe o astfel de arenă? Până la urmă, ar trebui să ne manifestăm la liber.
Darul regilor
Tenisul este un joc popular, dar nu a fost mereu așa. Este, dacă vreți, un dar la regilor. Căci ei l-au inventat, l-au jucat și l-au dat maselor. Publicația Atlas Obscura face o analiză temeinică asupra modului în care masele au acceptat noul joc.
Minunea s-a întâmplat pe la 1874, dar deschiderea către mase se producea de mai bine de 50 de ani. Dar la anul cu pricina, maior Clopton Wingfield a avut înțelepciunea să pună regulile tenisului jucat pe iarbă într-o carte. Sportul s-a răspândit în veselie în Anglia și America și în câțiva ani aveam și Wimbledon și US Open. Wingfield a fost atât de deștept, încât a făcut o cutie cu două rachete și mingi plus fileu, care s-au vândut ca pâinea caldă. Prețul nu era nici mare, nici mic, vreo două sute de dolari în banii de azi, dar publicul era clar: cei mai cu dare de mână.
De asta sportul regilor a rămas un sport al oamenilor mai cu bani, care făceau tenis așa cum făceau pian și poezie. Și, desigur, cu aceeași grație și distincție, dar mai ales cu aceeași etichetă, ca la operă sau ca la concert.
Tot atunci s-a dezvoltat și noțiunea de sport de amatori. Adică nu făceai bani din treaba asta, jucai de plăcere și pentru un pic de glorie. Și asta s-a întâmplat până în anii 60. Tenisul era atât de stilat și atât de potrivit pentru domni, încât am avut dezbateri dacă voleul sau lobul sunt lovituri corecte. Primul pentru că nu dă șanse adversarului, al doilea pentru că mingea dată peste capul acestuia îl face ridicol, el trebuind să alerge caraghios ca să o prindă în spate. Nostim, nu-i așa? dacă-mi permiteți.
În condițiile astea, tenisul a evoluat către mase, dar a păstrat regulile de etichetă. Și ani buni s-a jucat în cluburile celor cu dare de mână, a fost apanajul lor și mai curând o formă de încântare mai aproape de artă, decât de competiție. Firesc ca regula să fi fost păstrată aproape cu sfințenie în marile turnee ale lumii. Cu excepția Americii gălăgioase, tenisul este mai curând racordarea la o tradiție, decât un act comercial. Chiar dacă astăzi este jucat de milioane de oameni și unii dintre ei sunt cei mai mari atleți ai lumii. Iar cu atât mai mult vei ține la tradiție, cu cât Sfântul Graal al tenisului este Wimbledon, iar acolo încă plutește aerul regesc. Și va pluti cât e lumea, să sperăm.
Dar tradiția nu mai este o explicație suficientă nici măcar pentru turneul londonez. Viața te obligă să te adaptezi la ce se întâmplă, așa că și la Londra uralele, ura și iubirea încep să se simtă în timpul raliurilor. Lumea are de dat emoție sănătoasă.
Să învățăm arta concentrării
Vă propun să căutăm explicația în altă parte decât într-o regulă.
În anii de linişte, jocul s-a dezvoltat și a devenit cel mai greu din lume. Unii spun că este cel mai crud de pe mapamond. Sportivii sunt singuri, nu au voie să primească sfaturi, nu au limită de timp, ore întregi nu au voie să meargă nici la baie sau nu primesc ajutor medical decât în anumite condiții. Indiferent că este soare, vânt sau frig, trebuie să stea acolo și să sufere. Nici milioanele câștigate de unii nu acoperă dramatismul a ceea ce vedem.
Mulți dintre ei caută stări mentale de grație, anumite culoare de gândire sau de dispoziție care să-i ajute să fie la cel mai înalt nivel. Mulți simt nevoia unei concentrări - ca o meditație - ca să treacă de durere, de epuizare, de gândurile pasagere. Jocul a devenit atât de complicat, încât trebuie să dezvolți un ecosistem ca să-l poți juca. Trebuie să intri în mintea adversarului, să-l simți, să-l analizezi ca și cum ai avea un computer.
Am urmărit de curiozitate pe internet câteva filme în care diverșii jucători de tenis sunt învățați să intuiască lovitura adversarului, înainte ca aceasta să existe. Și, da, asta se poate întâmpla. Căci fiecare dintre ei vede cum e poziția corpului, mișcarea mâinii, dacă aceasta merge în sus sau în jos și poate decripta. Dar mai e un mic secret. Sunetul mingii lovite în plin sau nu.
Duminica trecută, în timpul finalei de la AO, ați auzit-o de mai multe ori pe Alexandru Dulgheru vorbind despre sunetul mingilor lui Sinner. ”E mai plin decât la mingea expediată de Medvedev”. Oricine a coborât acolo pe teren și-a cuplat auzul la acest computer. Iar o piesă din puzzle este sunetul mingii. De asta ai nevoie de tăcere.
Ce-ți spune sunetul mingii de tenis
Andy Murray spune că ”înainte de a vedea mingea o aud.” De acolo știe ce va primi. Un ”top spin se aude altfel decât un slice.” În 2016 câțiva jucători de top 10 au fost chestionați asupra sunetului de la US Open. Prin sunet înțelegeți gălăgie. Fiecare a spus de ce are nevoie de liniște.„Poți auzi cât de tare lovește cineva o minge”, a spus Roddick. „Dacă o lovesc tare și plat, chiar face un sunet ca de explozie. Acesta este poate unul dintre primele lucruri care îți spune mai degrabă decât să vezi mingea de fapt. Ca și cum aș încerca drop shot-ul; dintr-o dată, am auzit că nu iese de pe rachetă. Face parte din procesul de reacție. Cred că trebuie să auzi mingea destul de clar pentru a juca la cel mai înalt nivel.”
„Trebuie cu adevărat să auzi mingea lovită, mai ales când ești la plasă”, a spus Navratilova. „Auzi prima dată mingea. Apoi reacționezi la viteză și te învârți în funcție de sunet. Și când nu o auzi, te deranjează cu adevărat. Am ratat niște voleuri acolo pentru că nu am auzit mingea.” Navratilova a dus ideea la extrem. Ea le acuză pe jucătoarele care gem sau țipă că vor să acopere sunetul mingii și că asta este o formă de a trișa.
Murray spune că și sunetul ploii pe acoperișul arenei îl scoate din ale sale și că este musai necesar să audă ce face adversarul. Iar într-o carte de tenis din 1974, un antrenor descrie modul în care sunetul se imprimă în creierul jucătorului care știe astfel dacă mingea a fost lovită bine sau nu.
New York Time a împins povestea mai departe și a analizat jocul unui tenismen coreean care are deficiențe de auz. El a pierdut în fața jucătorilor care auzeau bine, dar a câștigat când aceștia au trebuit să joace cu dopuri de urechi.
”Quiet, please!” nu este doar parte a unei tradiții, ci efectul său.
Sutele de ani de tăcere în tenis au dus la dezvoltarea unei funcții a creierului jucătorului care va fi greu de înlocuit. Aceste extraordinare mașini de biomecanică, marii campioni de azi, au dezvoltat un simț care a devenit o armă în confruntările lor. Atunci când cer liniște sau au confruntări cu spectatorii pierd ceva din calitatea pe care și-au format-o în ani. Devin victime, ies din starea lor naturală și, cu siguranță, încep să se îndoiască de ceea ce pot face sau nu.
Nu e nimic romantic aici, nu e nici tradiție, este o etapă din dezvoltarea unuia dintre cele mai spectaculoase sporturi ale lumii. Iar dacă vrem să avem în continuare emoție și adrenalină în fotoliile noastre, atunci trebuie să facem un pic de liniște în arenă.
