Poți să ai succes în tenis mai jos de locul 10?

Poți să ai succes în tenis mai jos de locul 10?



L-am invitat pe realizatorul radio Cătălin Striblea să definească și să nuanțeze ideea de succes, folosind exemplul unui sport de care ne simțim apropiați. Un motiv este faptul că, la aproape un sfert de secol de activitate, La Fântâna privește și retrospectiv, și introspectiv spre trecut și spre planurile de viitor pentru a defini și înțelege cât mai bine parametrii propriului succes.


Iar până acum, povestea succesului companiei noastre se suprapune ideii de succes obținut prin ambiție și perseverență, reliefate în articolul de mai jos, pe care vă invităm să-l citiți.

Victor Hănescu este cel mai de succes bărbat român care a jucat tenis în epoca contemporană din România. Fraza asta o să vă mire sau o să vă enerveze după caz. Hănescu, domnule? Păi câte turnee a câștigat? 1 este răspunsul oficial. Iar cel mai înalt loc al său este 26. Așadar, ce succes avem noi aici?

Victor Hănescu este primul obișnuit cu această atitudine. Știe sigur că oricâte oase și-ar fi rupt sau pe cine ar fi bătut nu ar lua creditul acesta de cel mai bun român contemporan. Cu ani în urmă, la o emisiune de radio, Victor mi-a povestit propria experiență. "Turneu în America. Mă întreabă vameșul ce profesie am. Îi spun ca sunt tenisman. -Ești pe locul 80 in lume? -Foarte tare! Își cheama colegii de tură, facem toți poze și ei sunt tare mândri -tipul ăsta e locul 80 în lume-. Mă întorc în România. Vameșul mă întreabă -pe ce loc mai sunteți, domnu' Hănescu? Pe 80? Ce mult ați căzut!-"

Și așa și era. De la 26 la 80, cu siguranță nu te mai bucuri de succes, în ochii multora. Tocmai de asta nu am apucat să vedem că România a avut în ultimul deceniu cea mai de succes generație din tenisul feminin. La un moment dat am avut nu mai puțin de 7 jucătoare în topul primelor 100 din lume. Acolo sunt prezente jucătoare din 32 de țări, iar România a fost a șaptea putere a lumii.

Sigur că aceasta este o fotografie în timp. Este un moment care trece, dar care poate fi consemnat. Mai ales că în anii aceștia am vorbit de succes doar în cazul Simonei Halep. Iar singura întrebare pe care am pus-o este ce contribuție a avut România la succesul acestei fete. Desigur, mai greu să ne întrebăm despre succesul celorlalte: Sorana Cîrstea, Patricia Țig, Mihaela Buzărnescu, Ana Bogdan, Irina Begu, Monica Niculescu.

Nu le mai trec aici pe cele care au ieșit din topul 100 și care, desigur la noi nu au succes. Țineți minte momentul în care Sorana a spus că Simonei îi va fi mai greu să câștige Grand Slamuri după Wimbledon? Una dintre afirmațiile care au pus-o la punct este ”dar ce-a câștigat fata asta, ce-a făcut ea în tenis?” Oficial, două turnee și un loc 21. Este aproape dublul lui Hănescu, asta este viața. Și totuși succesul în mințile noastre pare să o fi ocolit.

Ce o fi atunci succesul în lumea asta atât de complicată a tenisului? Să căutăm împreună câțiva indicatori care să ne lămurească.

Un posibil răspuns este în contul bancar. Atunci când fac peste un milion de euro. Asta este deja o cifră interesantă De exemplu, Victor are vreo patru câștigate, Sorana peste opt. Deci, cum ar veni, sunt plini de succes. După care dai cheltuielile deoparte, taxele și vezi că viața de sportiv este lungă și banii cam scurți. Sigur, dacă te uiți la banii Simonei, atunci sunt bani pentru câteva generații.

Și atunci, e clar, succesul trebuie să fie când se adună banii. Poate în societatea românească cu o seamă de valori inversate, banii sunt o măsurătoare foarte exactă. Și putem stabili că dacă aceștia ajung câteva generații, atunci este clar, ai succes. Banul este până la urmă sigur și stabil. Dar ce te faci dacă treci printr-un scandal. De dopaj, de exemplu. Ce se întâmplă dacă faci o declarație nepotrivită despre semenii tăi. Sau nu știi să administrezi afacerea în care ai băgat bani. Mai poate fi numit succes?

Cu siguranță atunci un indicator bun ar fi locul în clasament. Și să spunem clar că acesta înseamnă, în aceeași societatea să fii locul 1 mondial sau măcar în top 10. Că dacă ești mai jos de 10 chiar este o problemă și că dacă nu tragi la un titlul de slam nici nu prea ne uităm la televizor. Și de fapt, nu ne uităm nici măcar când joci în primele tururi de slam. Succes este atunci când joci finale și noi ne uităm. Dar ce fel de succes este acesta condiționat doar de cea mai înaltă poziție în clasament?

Și atunci cu siguranță succesul este legat de dragoste. Dacă umple lumea stadioane ca să te vadă, atunci sigur este succes. Când se bat românii pe tine, chiar ai dat lovitura. Sigur, mai există, însă și meciurile la care tribunele plâng, căci nu se umplu.

Oricum ai da-o, succesul pare pasager, efemer, și greu de menținut. Ești acolo o secundă, cucerești inimile și banii după care istoria, publicul și adversarii te aruncă în brațele disperării.

Și atunci, poate trebuie să căutăm în altă parte. În locuri mai puțin ferme, mai puțin știute. Acolo unde lumea nu se uită, dar cu siguranță există ceva ce nu poate fi luat odată atins.

Este timpul să intrăm în mintea, mușchii și mișcările unor oameni teribili de singuri. Cei mai singuri oameni de pe planetă, cei care nu sunt ajutați niciodată și au un obstacol mereu în față, dar mai ales în minte. Sunt oameni al căror număr nu trece niciodată de câteva mii, al căror nume prea rar este pronunțat și al căror succes nu se va măsura niciodată în victorie și nici în bani. Apartenența la acest club select al muritorilor de vârf este însăși un succes care rămâne pe viață. Pentru că ei sunt altfel, unici, de nerepetat și cu siguranță deasupra tuturor visurilor unei planete. Și, mai ales plutind peste toți cei care au intrat vreodată pe un teren cu o rachetă în mână.

În Teoria Corzilor, David Foster Wallace face un portret al astăzi necunoscutului profesionist Michael Joyce. Tânără speranță americană, cu posibilități de Top 10, Joyce este studiat ca la insectar de Wallace. Scriitorul american, autor al celei mai bune cărți de tenis scrise vreodată, crede cu tărie că Joyce va fi un dintre marile vedete ale Americii. De aceea îi dedică câteva pagini memorabile.

Joyce nu s-a ridicat niciodată mai sus de locul 64 mondial. Dar la data descrierii aspirațiile erau uriașe. Foster Wallace, și el fost profesionit, dar la vârste mici este ferm convins că-i poate da acestuia o replică. Crede sincer că este măcar la nivelul său. Dar constată cu uimire că Joyce este o mașinărie de tenis. Că la locul 100 mondial loviturile au forță și precizie care le depășesc cu mult pe cele ale unuia de mai jos. Că viteza este fantastică, că mușchii sunt lustruiți și că, în niciun caz, un muritor de mai jos nu poate răspunde acestei mașinării. Chiar și antrenorul lui știe mai mult tenis decât toți cei cu care Wallace a lucrat vreodată. Cu el descoperi tenisul ca într-un film și îl cunoști ca pe matematică.

Iar concluzia pe care o pune Wallace este de-a dreptul doborâtoare: Joyce este practicantul unei arte- ceea ce foarte puțini dintre noi reușesc. A reușit să-și atingă părți al psihicului pe care cei mai mulți dintre noi nici nu știm că le avem, să manifeste în forme concrete virtuți cum ar fi curajul, perseverența în fața durerii sau epuizării, performanța sub presiune și în momente de concentrare tot mai slabă. Michael Joyce este, cu alte cuvinte, un om complet.

Este acesta succes? În fața propriei voințe, cu siguranță da. Vreți și succes măsurabil? Joyce nu a trecut în primii 50 în lume, dar cu el Sharapova a câștigat primele trei mari turnee.

Iar dacă acest exemplu nu este de ajuns, să-l adăugăm pe cel al micuței Emma Răducanu. Desigur, Emma s-a pierdut în fața acestei lumi mari și care nu mai are răgaz. A câștigat un titlu la US Open și are șanse mari să rămână cu el în istorie. Din punctul nostru de vedere, lucrurile nu prea se leagă mai departe și nici șanse de revenire nu sunt.

Dar poate că nici nu este nevoie. Emma și-a scris biografia sau autobiografia. Și ea nu este legată cu totul de tenis, ci de valori pe care noi, de la distanță, nu prea le vedem bine. Emma și familia sa își doresc mai mult să meargă la școală, să învețe, să aibă a doua carieră, să cunoască oameni interesanți și să se bucure zi de zi de viață. Iar copilul are acum școală, are bani și mai ales are viitorul în față, la 20 de ani. Circuitul în care rămâne ferm este un bonus oferit celor care plutesc deasupra muritorilor obișnuiți.

Poate că de multe ori succesul nu are legătură cu ceea ce ne dorim și ne visăm noi. Sportivii profesioniști care vor veni la Cluj sunt stăpânii unei arte pe care nu o ating mulți. Toți fac ușor ceva imposibil de făcut. Toți suferă și construiesc de o manieră ieșită din comun. Sunt cei mai buni din lumea lor și din istoria noastră. Sunt mai iuți, mai puternici, mai îndemânoși decât miliarde de semeni. Viața, trăită echilibrat și cu deschidere le va oferi bucurii pe măsură. Și succesul de a fi cei mai buni din lumea lor. Iar nouă ne oferă încântarea de-ai vedea aproape și de a respira odată cu ei.

Apropo de mărimi și de succes. În toată lumea sunt 4 turnee Grand Slam și 50 de turnee WTA. Din toată lumea, unul este la Cluj.