Povestea izvoarelor feruginoase de la Văcărești

Povestea izvoarelor feruginoase de la Văcărești

 

Cine şi-ar putea imagina în Bucureştiul de azi că, în urmă cu aproape 140 de ani, zona Văcăreşti era un loc de întâlniri mondene, unde protipendada „Micului Paris” venea să se trateze de diferite „boale”? Cunoscutului gazetar și scriitor Constantin Bacalbaşa ne spune povestea „apelor feruginoase” de la Văcărești.

 

Un nou gen de distracţie polarizase atenţia populaţiei „stilate” a Bucureştilor după ce, în iulie 1871, au fost descoperite „apele de la Văcăreşti”. Protipendada, urmând cu sfinţenie sfaturile medicilor vremii, n-a ezitat să transforme „evenimentul” într-o afacere mondenă.

Bucureştii au o nouă distracţiune şi o nouă senzaţie. Aproape de închisoarea Văcăreşti s-au descoperit nişte izvoare feruginoase. În scurt timp s-au instalat câteva barăci şi un adăpost acoperit cu scânduri; s-a aşternut nisip pe o distanţă şoseluită şi lume a început să vie. Mai ales duminicile şi sărbătorile era lume multă, doamnele veneau să flirteze, tinerii tot la fel, dar moda era ca fiecare să poarte în mână o ceşcuţă plină cu apă şi să se plimbe de colo până colo, căci aşa era prescripţia medicală” povesteşte Constantin Bacalbaşa în volumul „Bucureştii de altădată” (Ed. Eminescu, 1987).

 

Adunarea pestriţă din jurul „apelor de la Văcăreşti” pare ruptă din piesele lui Caragiale. „Duminicile venea să cânte şi o muzică militară, tramvaiele cu imperială pline de lume se succedau, în frunte vagonul cu muzica şi în urmă trei sau patru vagoane cu public. Până la ora 12 dimineaţa petrecerea bucureştenilor era la apele de la Văcăreşti. În vremea aceea trăia în Bucureşti un bătrân cam ramolit şi căzut în senilitate, numit Bărbucică. Glumeţii l-au convins că, dacă îşi va muia de trei ori în fiecare dimineaţă barba în izvorul de la Văcăreşti, va întineri. Aşa a şi făcut. Însă apa fiind feruginoasă i-a roşit barba. Şi astfel Barbucică a umblat câtăva vreme cu barba roşie, dar deloc întinerită”, povesteşte Constantin Bacalbaşa.

 

Întâmplările de la marginea târgului, de lângă Mănăstirea Văcăreşti, au atras atenţia artiştilor vremii, care au caricaturizat, în stil caragialesc, înainte chiar ca dramaturgul să o facă,  moravurile protipendadei bucureştene.

Apele de la Văcăreşti au dat prilejul marelui artist Matei Millo ca să facă o piesă. Actorul a introdus la noi «revista de actualitate», scriind în câteva zile, în 1872, «comedia vodevilă» Apele de la Văcăreşti, reprezentată pentru prima oară în sala Bossel a Teatrului Naţional, de pe Calea Mogoşoaiei (Calea Victoriei de azi – n.r.), la 19 noiembrie/ 1 decembrie 1872. Această piesă a avut un număr destul de mare de reprezentaţii pentru vremea aceea”, relatează jurnalistul în „Bucureştii de Altădată”.

 

„Apele de la Văcăreşti au fost descoperite în iulie 1871, în timpul lucărilor de construire a fundaţiilor pentru un pod peste Dâmboviţa, în apropiere de Mănăstirea Văcăreşti şi de abator; ele erau atermale, feruginoase, conţineau clor şi puţin carbon; aveau un gust fad şi erau recomandate de medici, printre altele, ca leac împotriva sterilităţii feminine. Afluenţa de vizitatori a fost mare până prin 1873; se crease, pentru aceştia, şi o linie specială de omnibuze între centrul oraşului şi «Tăierea» (abator). Apele de la Văcăreşti (izvorul «Domniţa Maria») au secat în 1880, ca urmare a canalizării albiei Dâmboviţei.” (Constantin Bacalbaşa, notă, „Bucureştii de altădată”, Ed. Eminescu 1987, pag. 121)

 

Sursa foto – Wikipedia.org

 

 

Share: